Este jurnalistă și profesoară universitară la Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad, Facultatea de Științe Umaniste și Sociale, specializarea Jurnalism. A predat de-a lungul timpului Jurnalism TV, Producție TV, Regimul juridic al presei, Etica și deontologia mass media. Este Senior Editor la Radio Europa Liberă și Revista 22, după o experiență de zeci de ani în media, ca director SRTV la Studioul Teritorial Timişoara și director coordonator editorial Grupul de Presa ZIUA. A fost și
director al Institutului Cultural Român din Budapesta.

Este autoare și co-autoare a numeroase studii și publicații pe teme de jurnalism: „Televiziunea regională în România” (2002), „Media culpa” (2006), „Învaţă să învingi” (2006) şi „Istoria recentă în mass-media. Frontieriştii” (2009), cărţi de comunicare cum este „Ghid de comunicare pentru jurnalişti şi purtători de cuvânt” (2002); este membră în Association of European Journalists AEJ/AZIR, Consiliu conducere, Secția română,  și membră în Consiliul de Etică și Arbitraj al AEJ la Bruxelles și în Convenția Organizațiilor de Media, membră a Comitetului de reacție.

Deținătoare a două premii APTR- Asociația Profesioniştilor de Televiziune din România și membră în numeroase jurii ale unor concursuri internaționale.   

 Cum arată viața de acum a jurnalistei și profesoarei Brîndușa Armanca?

 Fac acum altfel de jurnalism și un profesorat diferit, oarecum straniu. Deși totul se întâmplă la distanță, intermediat de aplicații de care nu auzisem până acum, totuși se întâmplă ceva interesant: la conferințele de presă, jurnaliștii stau cu fața către organizatori și nu se văd între ei. Acum toate fețele sunt în prim-plan și, undeva în fundal, se vede puțin din existența cotidiană, din intimitatea jurnalistului sau a studentului – o bibliotecă, un pisoi care trece agale prin cadru, o fotografie. Mărturisesc că am inerția de a mă pregăti pentru aceste întâlniri online ca pentru întâlnirile fizice, cu ținuta, coafura și parfumul aferent. În rest, scriu zilnic pentru Radio Europa Liberă, pentru platforma PressHub sau pentru reviste culturale, particip la proiecte civice sau de organizație media.

Ce înseamnă valoare pentru dv.? La ce valori vă raportați ca jurnalist?

Onestitatea, respectul față de public și decența m-au ghidat întotdeauna. Am participat la formularea mai multor coduri etice în profesie: în anii ’97-’98, când făceam parte din Comitetul Director al TVR, la codul profesioniștilor din televiziunea publică, în 2004 la Codul Deontologic al Jurnaliștilor stabilit de Convenția Organizațiilor de Media, apoi la Codul Deontologic Unificat convenit de COM și CRP. Predau etica mass-media de la începuturile mele academice. Mă interesează cum gândesc colegii mei și studenții când au dileme etice.

Cred că parcursul meu îndelungat cu etica la braț a contat când am fost aleasă recent în Consiliul de Etică și Arbitraj al Asociației Jurnaliștilor Europeni cu sediul la Bruxelles.

Mai există spirit civic la jurnaliștii din România?

Pot spune că am o strângere de inimă azi când văd cât de jos e standardul profesional și etic, de aceea am inventat rubrica de critică media Media culpa în revista „22” și pe Contributors (HotNews), pe care o țin de peste 10 ani. Un fenomen recent, de când comunicăm cu autoritățile și pe grupuri WhatsApp, este transformarea în mahala a grupului de către câțiva așa-numiți jurnaliști lipsiți de profesionalism și decență. Este ca un test al comunității media care nu intervine, deci se vede că breasla e lipsită de anticorpi etici în fața celor care o compromit. Mercenariatul în slujbă politică este un fenomen extins și nesancționat moral.

Pe de altă parte, există jurnaliști de toată isprava care țin sus stindardul meseriei. Lor le este cel mai greu. Pentru publicul asaltat de senzaționalism, de fake news și de informații irelevante pe rețelele sociale, dar și pe televiziuni, de unde își ia majoritatea românilor informațiile, e tot mai greu să discearnă pe cine să creadă. Epoca jurnalismului de autoritate unilaterală s-a încheiat, publicul participă la procesul jurnalistic, iar educația media este încă deficitară, deși există programe de media literacy lansate în ultima vreme.

 Există solidaritate în jurnalism? Cum se manifestă?

Există, dar se manifestă rar. Când un jurnalist este atacat, reacționează cele câteva organizații media al căror rol este diminuat azi față de primii ani ai tranziției. Cred că ultima manifestare de răsunet a solidarității jurnaliștilor a fost prin 2014, când 600 de jurnaliști au protestat împotriva practicilor degradante ale Antenelor care atacau josnic jurnaliști. Ce s-a întâmplat ulterior? Nimic. Aceleași practici le vedem și acum pe Antena 3, pe RTV și uneori pe Realitatea TV. Iar CNA profund politizat nu vede nimic.

În plan local este și mai trist: orice atac la adresa onoarei și reputației unui jurnalist este trecut sub tăcere de ceilalți. Soluția este justiția, care înțelege cât înțelege din aceste spețe delicate.

Ce îl motivează pe un jurnalist să se implice într-o asociație profesională? În țară sau în străinătate?

Fragilitatea condiției de jurnalist pentru care mult clamata liberate a presei este o plapumă prea scurtă pentru vremuri de criză. Sindicalizarea este fragilă și neacoperitoare în mass-media de la noi, solidaritatea de breaslă e cum bate vântul. Am spus-o de multe ori: este unica breaslă din România care și-a neglijat statutul social și nu și-a constituit la timp organismele care să-i apere drepturile și să îi dea o voce în societate.

O asociație serioasă poate să confere jurnaliștilor o minimă protecție, să ducă la nivel internațional unele situații frapante. Mai există și alte motivații, foarte pragmatic: Uniunea Ziariștilor Profesioniști (UZPR) a dobândit prin relații politice dreptul de a elibera adeverințe pentru indemnizația de pensie a jurnaliștilor și a ajuns la vreo 2800 de înscriși. Nu a contat reputația îndoielnică a organizației, scandalurile soldate cu cercetări penale.

Ce are jurnalista Brîndușa Armanca și nu are alt jurnalist?

O doză serioasă de reziliență, un dinte critic netocit, un strop de cultură și o consecvență vecină cu candoarea. Oricâte decepții de tranziție m-au încercat, nu am încetat nici să fac jurnalism, nici să cred că fiecare voce contează. Nici atunci când, temporar, am lucrat în diplomația culturală ca director la ICR Budapesta. Cel puțin Media culpa a mers mai departe.

Care e diferența dintre un jurnalist de succes și unul de valoare?

Uneori diferența rezidă în notorietate, în favoarea jurnalistului de succes. Jurnaliști de valoare care nu sunt invitați la televiziune au o notorietate scăzută față de cei care fac „show”. Cazul de manual este Cristian Tudor Popescu care, jurnalist cu vechime fiind, are avantajul de a fi invitat permanent la DIGI TV.

Cum rescriem, regândim, reinventăm presa, astfel încât presa de calitate să devină profitabilă?

 Sunt multe de învățat pentru prezentul și viitorul imediat al presei. Ne uităm și în ograda altora și vedem noi formule de business, presă asociativă, presă plătită de public etc. Învățăm zilnic să operăm cu noile tehnologii, să ne opunem marilor platforme care ronțăie din conținutul creat de jurnaliști, fără să dea nimic în schimb. Spre deosebire de alte epoci, noi avem de dat și o luptă cu mincinoșii, cu vânătorii de click, like, share. Ca jurnaliști, e musai să ne asumăm și rolul de educatori, dezvăluind ce e fake, să le fim de folos oamenilor pentru a nu fi înșelați. Nu văd însă de ce am schimba principiile de bază: valorile etice, scrisul bun, gramatica obligatorie, curiozitatea jurnalistică, pe scurt, profesionalismul.

La asta, adăugăm o seamă de tehnici noi, de promovare, de difuzare, de design, de marketing care să surclaseze senzaționalismele și prostiile ieftine difuzate din belșug. Nimeni nu zice că e ușor, într-o piață distorsionată. Dar e musai.

Dacă v-ați permite luxul și utopia de a nu avea grija zilei de mâine, ce v-ar plăcea să munciți?

Aș fi jurnalistă și profesoară. Sunt convinsă că nu mi-am greșit cariera.

Sunteți azi omul de care ați fi avut nevoie acum 30 de ani, la începuturile dv. într-ale jurnalismului? Ce v-ați spune dacă v-ați întoarce cu 30 de ani în urmă?

Mi-aș spune că am avut privilegiul de a trăi într-o vreme istorică doldora de subiecte, un timp în care totul aștepta să fie început și înfăptuit. Cine are într-o viață șansa să treacă printr-o Revoluție, prin mineriade, prin transformări incredibile social și politic, sau, mai mult, să treacă de la telefonul fix și televizorul alb-negru la noile tehnologii? Și încă, să treacă de la călătorii interzise la lumea deschisă? Cum să nu te faci jurnalist și cum să nu scrii cărți despre epoca ta?

Care este cea mai mare teamă?

 Să nu-i pierd pe cei dragi, o teamă atât de omenească…

Ce este eșecul?

Este situația nefericită sau obstacolul pe care nu reușești să le depășești. Mi-am spus întotdeauna că lumea e mai mare de atât și că nu există o singură cale bună. De aceea nu am fost niciodată depresivă și nici plângăcioasă.

Care sunt greșelile pe care nu le-ați mai repeta în profesie?

O greșeală managerială pe care am făcut-o la început a fost să împărtășesc informații care nu erau de interes pentru toți colegii. Transparența nu așa arată, am înțeles-o greșit. Fiecărui sector îi revin informațiile relevante specifice. Asta m-a costat, fiindcă a dat ghes speculațiilor și chiar fricilor pe care angajații le pot avea. Mai târziu, într-o nouă postură managerială, am știut din experiență cum să conduc echipa spre succes.

De ce lucrează oamenii cu dv?

Pe parcurs, am învățat două lucruri utile: că nu suntem toți la fel și că fiecare om are ceva bun care trebuie stimulat. Dacă adaug și abilități de organizator venite din educație, cred că se rotunjește răspunsul.

 Care e întrebarea care nu v-a fost adresată niciodată, dar la care tânjiți să răspundeți?

Pe cine iubești? Însă răspunsul ar fi atât de lung, încât orice interviu ar trebui să îl evite.

Care sunt mentorii dv?

În primul rând, câțiva profesori de la facultate, care mi-au pus în mână cărți fundamentale încă din primul an de studiu. În jurnalism, am a-i mulțumi dragei mele Marika Pongracz-Popescu care nu m-a lăsat să pierd o limba maghiară învățată în copilărie și m-a pus pe linia bună a jurnalismului clasic.

Apoi, lui Mircea Carp, una din vocile minunate ale Europei Libere care, cu rigoare militară, m-a învățat jurnalismul de radio și a avut încredere în mine să mă trimită în zona de război a fostei Iugoslavii. În fine, la TVR Timișoara, studio pe care l-am condus timp de 6 ani, trebuie să le mulțumesc multor colegi care m-au asistat în secretele jurnalismului de televiziune.

Lui Peter Gross îi sunt îndatorată nu doar fiindcă datorită lui s-a înființat Jurnalistica la Universitatea de Vest din Timișoara, ci și pentru că m-a și ne-a introdus în labirintul educației media serioase, de nivel academic, instruindu-ne în SUA.

Trebuie să adaug un nume care, ca model și prieten, mi-a influențat modul de a gândi cultura: Horia Roman Patapievici. Împreună cu echipa sa, a reformat ICR și ne-a conferit libertatea de a fi creativi și performanți în străinătate, când România a strălucit cultural.

 Care a fost cel mai greu moment din cariera dv. de până acum?

A existat un moment de cumpănă în 2002-2003 când motoare politice pesediste au pus în mișcare eliminarea mea concomitentă din Universitatea de Vest Timișoara, unde eram profesoară de nouă ani, și din TVR Timișoara. Am văzut atunci cine erau prietenii mei și cine nu. Am plecat la București la Ziua și am stat departe de familie mai mult de doi ani, timp în care m-am judecat cu instituțiile. Am câștigat, dar toate au un cost uman. Orice moment greu am putut să îl depășesc cu ajutorul necondiționat al soțului și fiului meu, iar asta e o constantă fericită a vieții mele. Între timp, familia a sporit cu o noră faină și un nepoțel, sprijin de nădejde.

5 jurnaliști români care vă inspiră

Mă simt apropiată de jurnaliști ca Sabina Fati, Cristian Pantazi, Andreea Pora, Liviu Avram, Tia Șerbănescu. Ce au ei în plus? Cultură și o neobosită capacitate de a înțelege și analiza fenomene complexe.

 A consemnat Daniela Palade Teodorescu